Displazia de șold

Displazia coxo-femurala/ Displazia soldului (Hip Dysplasia)

Ce este displazia ?

Expresia de displazie de sold poate fi interpretata ca fiind o dezvoltare anormala sau/si defectuasa a soldului (articulatiei coxofemurale). Dezvoltarea anormala a soldului poate determina uzura excesiva a cartilajului articular datorita sustinerii greutatii corporale ducand in final la dezvoltarea artritei , denumita deseori afectiunea degenerative articulara sau pur si simplu osteoartrita, acesti termeni fiind folositi aleator.

Displazia coxo-femurală (DCF) este o boală ereditară caracteristică câinilor ce determină o modificare a articulaţiei coxo-femurale, care sub aspect morfologic se manifestă prin ştergerea în diferite grade a cavităţii acetabulare, aplatizarea capului articular al femurului, mărirea distanţei intraarticulare, iar sub aspect funcţional, evoluând de la lipsa semnelor clinice până la şchiopătură gravă, fără o corelaţie directă cu gravitatea leziunilor morfologice.

Scurt istoric :

Cuvantul displazie provine din grecescul dys- care inseamna anormal, afectiune si plassein care inseamna a forma.

Displazia de sold canina a fost descrisa pentru prima data in anul 1937 de catre Dr. Gerry B. Schnelle care a denumit-o subluxatia congenitala bilaterala a articulatiei coxofemurale. Initial a fost considerata o afectiune rara dar in ziua de azi este cea mai des intalnita afectiune ortopedica la caini.

Primele observaţii în legătură cu displazia coxo-femurală la câini au fost făcute de Schnelle (1935) care descrie existenţa unor astfel de modificări articulare ca o raritate. Examinând un număr mare de câini el constată că deformările articulare au aspecte diferite de la un animal la altul, fapt cel determină să încadreze diferitele forme ale bolii, în funcţie de gravitatea radiologică a leziunilor, în cinci grade (DCF gr. I, II, III, IV, V).

După 1950, creşterea intensivă a câinilor de rasă, face ca displazia coxo-femurală să devină una dintre cele mai studiate boli la această specie, iar rasa cea mai intens studiată fiind Ciobănescul german, datorită ariei sale largi de răspândire.

Studiile lui Schales (1959), au demonstrat că 75% din câinii forţelor armate ale USA, din punct de vedere genotipic sunt displazici, iar 22,5% dintre aceştia au fost eliminaţi fiind consideraţi necorespunzători pentru serviciul militar. Wamberg (1967) prin studiile sale apreciază că în majoritatea ţărilor unde se creşte rasa Ciobănesc german au fost găsiţi indivizi cu displazie coxo-femurală.

Ulterior, boala a fost diagnosticată la aproape toate rasele, cu precădere la cele de talie mare şi constituţie robustă, la care ritmul de creştere la vârsta tânără este foarte mare. Cel mai frecvent afectate sunt rasele : Terra-Nova, Saint-Bernard, Rottweiller, Kuvasz, Schnauzer uriaş şi Boxer, însă maladia poate fi întâlnită şi la unele rase de talie mică. Sunt însă şi rase la care boala nu a fost diagnosticată, dintre acestea enumerăm: Pinscherul pitic, Barzoi, Greyhound, Bedlington-Terrier, Irish-Terrier, Lakeland-Terrier.

Boala afectează în aceeaşi măsură masculii şi femelele, displazia coxo-femurală având o importanţă mai mare la câinii de serviciu deoarece aceştia nu pot fi supuşi la efort prelungit în timpul dresajului, obosesc în scurt timp şi acuză mari dureri articulare. Din această cauză depistarea bolii trebuie făcută cât mai timpuriu înainte de a se selecţiona câinii pentru dresaj.

Astazi, consensul veterinar este ca displazia de sold este o afectiune congenitala manifestata ca laxitate articulara ce duce la dezvoltarea osteartritei.

Displazia de sold canina afecteaza milioane de exemplare canine in fiecare an si poateavea ca rezultat patologia ortopedica de sold debillitanta. Multi caini sufera de osteoartrita, durere si schiopaturi aducand pagube materiale proprietarilor prin tratamente, scurtarea vietii de lucru la cainii de lucru si implicit performante reduse. Incidenta afectiunii este foarte bine documentata in ceea ce priveste rasele mari de caini insa poate aparea si la cainii de talie mica si gen toy si de asemenea si la pisici. Displazia de sold este o boala congenitala complexa cu caracter poligenic. Atat veterinarii cat si crescatorii au incercat sa elimine aceasta afectiune prinnstrategii de imperechere selective dar totusi frecventa reducerii la rasele pure este dezamagitoare.

Aspecte anatomo-topografice ale articulaţiei coxo-femurale

Articulaţia coxo-femurală este o diartroză de tip enartroză la constituirea căreia participă coxalul, cu cavitatea acetabulară (acetabulum) şi femurul, cu capul articular. Cavitatea acetabulară pe radiografie este vizualizată prin cele două margini acetabulare, dorsală şi ventrală. Marginea acetabulară dorsală apare ca o linie uşor incurbată vizualizată ca suprapunîndu-se peste capul femural. Această situaţie denotă o imagine radiologică de bună calitate. Marginea ventrală este concavă şi delimitează nivelul adâncimii cavităţii. Această delimitare este divizată de către fosa acetabulară în două porţiuni : marginea acetabulară cranială şi marginea acetabulară caudală.

Joncţiunea dintre marginea acetabulară dorsală şi marginea acetabulară cranială formează creasta acetabulară plasată cranial, ca punct de importanţă considerabilă în evaluarea displazia coxo-femurală. În poziţionarea corectă a bazinului pentru investigaţie acest punct reprezintă cea mai laterală porţiune a structurilor osoase acetabulare.

Capul femural apare aproape rotund, clar delimitat, formînd un aspect de cerc incomplet, adică aproximativ 2 3 dintr-un cerc. Când se execută expuneri din poziţii de extensie forţată a membrelor, suprafaţa capului femural apare uşor înfundată în zona centrală, reprezentată de locul de inserţie a ligamentului rotund, formaţiune ce poartă denumirea de fovea capitis. Acest aspect nu va apare în situaţiile expunerilor cu membrele flexate.

Spaţiul articular apare ca o bandă regulat îngustă între marginea capului femural şi marginea acetabulară ventrală. Această bandă apare uşor modificată (lăţită) la nivelul fosei acetabulare şi foveei capitis. Acest aspect nu va putea fi vizibil în întregime cu toate detaliile la căţeii tineri.

Acetabulum este format din fuziunea celor trei oase ale bazinului (ilium, ischium şi pubis), precum şi a unui mic triunghi denumit os acetabular. O sudare completă a acestor oase are loc doar după vârsta de 6 luni. Capul femural se dezvoltă dintr-un singur nucleu de osificare, iar linia cartilajului de creştere este vizibilă pe radiografie până la vârsta de 6 luni, uneori chiar mai mult (după unii autori pînă la 18 luni).

Etiopatogeneza bolii

Displazia coxo-femurală este o tulburare manifestată printr-o anomalie de dezvoltare a articulaţiei coxo-femurale care determină o instabilitate şi o soliditate redusă a acestei articulaţii.

Etiologia bolii

Displazia coxo-femurală este o afecţiune ereditară ce stă sub semnul unei intervenţii poligenice în transmiterea acestei maladii. Aceasta explică multiplele grade de gravitate ale acestei afecţiuni, încât între aspectul normal şi luxaţia completă pot fi depistate diferite stadii intermediare. Pe lîngă aceşti factori ereditari pot interveni în agravarea maladiei şi alţi factori secundari cum sunt exerciţiile violente şi deplasările forţate în dresajul animalelor tinere care uneori pot declanşa leziuni de debut cu tendinţe de agravare.

Displazia coxo-femurală nu poate fi diagnostictă după naştere chiar dacă etiologia este ereditară, doar în cazuri severe diagnosticul se pune la cel puţin 10 –12 săptămîni. În cazurile mai puţin severe diagnosticul de certitudine se va putea stabili la 6 – 12 luni. Alte teorii privind incidenţa displazia coxo-femurală sunt legate de dezvoltarea musculaturii pelvine, unii autori demonstrând existenţa unei corelaţii negative între dezvoltarea musculaturii pelvine şi existenţa displaziei coxo-femurale. Astfel, indicele muscular pelvin (IMP) este raportul procentual între greutatea musculaturii pelvine şi greutatea totală a câinelui (Riser,1967).

Compoziţia lichidului sinovial şi ultrastructura cartilajului articular pot constitui elemente etiologice în displazia coxofemurală. Lust şi colab. (1972) au depistat în displazia la câini o absenţă a fibrelor mari de colagen, fibre de colagen disorientate şi fibre de colagen cu periodicitate neregulată. De asemenea, au constatat o reducere marcantă a sintezei colagenului.

Alţi autori (Restnick, 1974) consideră dieta ca element important deoarece aportul mărit de hidrocarbonate au dezvoltat displazia coxo-femurală. Aceste rezultate indică faptul că hrana conţine substanţe de care anumiţi câini au nevoie într-o cantitate mai mare pentru o dezvoltare normală a articulaţiei. Acestea substanţe sunt reprezentate de: colagen, prolină, hidroxiprolină, alanină, lizină, hidroxilină, glicină, arginină (Minor, 1980). Această teorie nu a fost confirmată de alţi autori (Hansen, 1989).

Gravitatea clinica a displazia coxo-femurală este o problemă legată de greutatea animalului, adică la rasele de talie mică manifestările clinice sunt şterse, situaţie în care se încadrează şi rasele «de apartament ».

Procentuajul animalelor afectate de displazia coxo-femurală din cadrul raselor mari studiate este crescut, pentru Ciobănescul german acesta poate să atingă 40–50% din animale. Sexul animalelor nu are rol determinant în apariţia bolii, boala fiind întâlnită atât la masculi cât şi la femele. În general, leziunile sunt bilaterale în procent de 90% din cazuri.

Care sunt semnele clinice ?

Se exprima in diverse moduri si intensitati functie de individ si severitatea modificarilor (remodelarile ariculatiei si aplombului piciorului). Semiologic: schiopatura, rigiditate dupa odihna, mers teapan, intoleranta la activitatea fizica, alergarea de iepure, aplomb modificat. De obicei, cainii nu isi arata discomfortul prin scheunat deoarece durerea este mai degraba de intensitate mai redusa si continua decat ascutita si acuta.

Didactic sunt descrise doua forme acuta si cronica. Cea acuta se manifesta intre 5 luni si 12 luni de viata, simptomul dominant – durerea exprimata prin schiopatura, deficit functional, etc. unele semne mai putin constante sunt zgomotul de “clic” in deplasare, cresterea largimii intertrohanterice, amiotrofia coapsei. Cea cronica este o forma moderata tradusa prin variabilitate de la lipsa semnelor pana la intensitate moderata, discomfort usor si rigiditate la pacientii geriatrici, posibil durere moderata si crepitatie uneori in deplasare.

Observatia clinica nu ofera diagnosticul de certitudine de displazie de sold si nu reprezinta calea de a estima severitatea modificarilor produse de displazia de sold. Simptomele sunt diferenţiate în funcţie de vârstă şi pot evolua de la leziuni primare caracteristice, la vârstă tînără pînă la leziuni secundare de artroză.

La tineret, displazia coxo-femurală se întâlneşte mai frecvent de la vârsta de 4-7 luni, la animalele aparent sănătoase care manifestă la început o modificare de aplomb în staţionare, decubit pe trenul posterior, un mers vaccilant, aplomb necorespunzător în deplasare cu tendinţa de rotaţie internă a regiunii jaretului, situaţie care poate să fie simetrică sau asimetrică, element important de diagnostic clinic asociat, de regulă, cu şchiopătura de gradul I.

Animalele prezintă sensibilitate crescută în cazul mişcărilor de abducţie. Şchiopătura este progresivă începînd de la uşoară jenă în deplasare pînă la cel mult şchiopătura de gradul II. În caz de luxaţie coxo-femurală, ceea ce înseamnă un grad ridicat de displazie coxo-femurală deplasarea animalului este dificilă, toate semnele descrise anterior sunt mai pronunţate. Aceste aspecte trebuiesc diferenţiate de luxaţiile traumatice prin metode radiografice.

La animalele mai în vârstă există o imposibilitate a utilizării acestora pentru exerciţii sau competiţii (dresaj). Deplasarea este dificilă. Nu se poate face o corelaţie între gradul de displazie coxo-femurală şi gravitatea semnelor clinice. De obicei, la aceste categorii apar importante leziuni secundare care pot accentua semnele clinice (Bruyere P.1985).

Displazia coxo-femurală poate să existe sub trei forme :

  • laxitate articulară cu sau fără modificări ale muşchiului pectineu la căţei ;
  • evidenţierea radiografică a subluxaţiei cu sau fără modificări secundare de artroză ;
  • displazie clinică manifestă şi şchiopături atât în perioada de creştere cât şi la adulţi.

După unii autori, în funcţie de gradul de displazie coxo-femurală (1-5) primele două grade sunt considerate ca rezolvabile, dar dificil de diagnosticat, pe când gradele 3 şi 4, 5 sunt uşor diagnosticabile, deoarece semnele clinice de displazie coxo-femurală sunt uşor de asociat cu rezultatele examenului radiologic. Mulţi câini cu displazie coxo-femurală depistate radiografic au o viaţă normală, ceea ce înseamnă că nu este obligatorie manifestarea clinică de displazie coxo-femurală în cazurile depistate radiologic. Această situaţie este valabilă şi în cazurile câinilor la care perioada de creştere s-a încheiat. Alţi câini pot prezenta semne de durere articulară în timpul perioadei de creştere în special între vîrsta de 4-6 luni, dar mai tîrziu semnele clinice se remit. Aceste aspecte sunt valabile numai în displazia de gradul 1, maxim gradul 2.

Cum se pune diagnosticul ?

Prima etapă utilizată în aprecierea gradului de displazie este observaţia, adică o analiză complexă a imaginilor luate în studiu pentru a se putea delimita situaţii patologice avansate, precum şi acele situaţii în care poziţionarea incorectă sau expunerea necorespunzătoare pot influenţa diagnosticul. În cele mai multe situaţii în care diagnosticul întîmpina dificultăţi sunt cele reprezentate de displazia de gradul I şi II, în care aprecierile au necesitat completarea studiului prin măsurători, utilizînd tehnica descrisă de Norberg, precum şi aprecierea indicelui de laxitate.

Metoda Norberg constă în măsurarea unghiului obţinut între o linie care uneşte centrii geometrici ale celor două capete femurale şi o linie care porneşte din centrul capului femural şi trece tangenţial la marginea anterioară a cavităţii acetabulare. Tehnica este posibilă numai pe filmul radiografic de calitate suficientă şi obţinut pe animalul poziţionat în decubit dorsal cu membrele în extensie forţată, pe cât posibil să se asigure un  paralelism între razele osoase femurale, realizîndu-se totodată şi o rotire uşoară internă ale celor două membre, situaţie care va scoate mai clar în evidenţă capetele femurale.

Încadrarea pe grade de displazie se face atât după observarea modificărilor structurale osteoarticulare cât şi a valorii unghiului Norberg. Sunt unanim acceptate 5 grade de displazie, după cum urmează :

Gradul A (1) = Lipsa Displaziei

Nu sunt semne de displazie de sold, capul femural și acetabul sunt congruente . Marginile craniolaterale au contururi clare și capete rotunjite. Spatiul articular este îngust și neted. Unghiul acetabular în conformitate cu Norberg este de aprox. 105 de grade (ca o referință). În cazul articulațiilor șoldului excelente , marginea acetabulara craniolateral înconjoară capul femural
oarecum mai indepartat decat leterocaudal.

Gradul B (2) = Aproximativ articulatie normala

Articulatia coxo- femurala aproape normală , capul femural şi acetabulum sunt uşor incongruente, unghiul Norberg este aproximativ 105 grade, sau centrul capului femural se află într-o poziţie medial fata de marginea dorsală a acetabulului , capul femural şi acetabulum sunt congruente.

Gradul C (3) = Displazie usoara

Capul femural și acetabulum sunt incongruente , unghiul acetabular conform Norberg este de aproximativ 100 de grade , și / sau marginea craniolaterala a acetabulului este ușor aplatizată .Pot sa existe si neregularitati sau doar niste semne fine de alterari osteoarticulare ale Margo acetabularis cranialis, caudalis sau dorsalis sau pe capul si gatul femural .

Gradul D (4) =Displazie moderata

Incongruența evidentă între capul femural și acetabul cu subluxație. Unghiul Acetabular conform Norberg mai mare de 90 de grade (doar ca referinta). Aplatizarea marginilor craniolaterale și/sau semnele osteoartrozei.

Gradul E (5) = Displazie severa

Modificări displazice marcate ale articulațiilor șoldului , cum ar fi luxații sau subluxatii, unghiul acetabular potrivit Norberg mai mic de 90 de grade , aplatizarea evidentă a Margo acetabularis cranialis , deformarea capului femural (în formă de ciupercă, aplatizat), sau alte semne de osteoartroza.

GRADELE DISPLAZIEI DE ȘOLD INTERNAȚIONALE : OFA vs FCI/BVA/SV

OFA (USA) FCI (European) BVA (UK/Australia) SV (Germany)
Excellent A-1 0-4 (no >3/hip)

Normal

Good

A-2 5-10 (no >6/hip) Normal

Fair

B-1 11-18 Normal
Borderline

B-2

19-25 Fast Normal
Mild

C

26-35

Noch Zugelassen

Moderate D

36-50

Mittlere

Severe E 51-106

Schwere

Care sunt cauzele aparitiei displaziei ?

Sunt descrise doua grupe de cauze in cadrul general, ereditar si de mediu. Cel ereditar este reprezentat de genotip si caracterul poligenic de segregare a genelor (codul genetic ce se transmite de la ambii parinti). Din grupa factorilor de mediu fac parte toate influentele exterioare ce pot altera cresterea si functia oaselor, cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor si muschilor (rata de crestere, alimentatia, exercitiul, greutatea corporala). Este unanim acceptat faptul ca puii nu se nasc cu articulatiile soldului deja afectate de displazie dar orice greseala in dezvoltare va duce in timp la schimbari ireversibile, iar perioada critica este intre 14 si 26 de saptamani de viata. Oricum modificarile incep de timpuriu la catei si se dezvolta devenind active si continue pana la maturitatea scheletului. Unii caini pot sa-si tripleze greutatea si marimea in doar trei luni de zile facand ca aceasta perioada sa fie una critica in dezvoltarea soldului. Asadar, necesarul nutritiv pentru cresterea armonioasa a scheletului trebuie sa fie valabil in proportie corecta si la timpul potrivit.

Mediul in care cainele creste, include si tipul si intensitatea exercitiului, rata de crestere si greutatea corporala, toate avand influente semnificative. Oricum componenta ereditara reprezinta factorul major ca atare, aici se poate influenta prin selectia corecta a cainilor.

Examenul radiologic

Este singura metoda de diagnostic de certitudine al displaziei de sold si de stadializare a bolii degenerative articulare secundare. La nivel international este recunoscuta metoda prin extensie fortata a membrelor pelvine Ambele tehnici necesita sedarea obligatorie a cainilor pana se obtine miorelaxarea.

In cadrul examinarii unei imagini radiografice pentru diagnosticul si aprecierea gradului displaziei de sold se are in vedere cavitatea acetabulara, capul femural si modificarile secundare.

  1. Unghiul Norberg
  2. Subluxatia
  3. Marginea acetabulara craniala
  4. Marginea acetabulara dorsala
  5. Buza acetabulara craniala
  6. Fosa acetabulara
  7. Marginea acetabulara caudala
  8. Exostoze ale capului si gatului femural
  9. Remodelarea capului femural

Metoda Penn Hip

Metoda PennHip evalueaza atat aspectul calitativ cat si aspectul cantitativ al soldului prin masurarea gradului de laxitate articulara. Laxitatea aticulara a soldului este cel mai important factor de risc in dezvoltarea osteoartritei ca atare este foarte important a se intelege diferenta dintre laxitatea pasiva si cea functionala. Laxitatea functionala este laxitatea patologica ce apare in timpul statiunii normale la cainele displazic. Laxitatea pasiva este laxitatea ce se deterimina prin metoda PennHip sub sedare masurand gradul de „extindere”.

Varsta minima de efectuare examenului de displazie de sold prin metoda PennHip este de 16 saptamani iar metoda extensiei fortate se poate aplica incepand cu varsta de 5 luni. In ambele cazuri se recomanda repetarea radiografiilor pentru stadializarea modificarilor in cazul  diagnosticului pozitiv iar pentru certificare pe sistemul OFA se accepta peste varsta de 24 luni iar pe sistemul British varsta minima sa fie de 12 luni.

Tehnici de investigare radiologică utilizate în displazia coxo-femurală. Importanţa examinării articulaţiilor coxo-femurale la câine rezultă din accentul care se pune pe diagnosticarea în mod deosebit a displaziei coxo-femurale, afecţiune care devine din ce în ce mai importantă în vederea selecţionării animalelor pentru reproducţie, cunoscându-se faptul că boala cunoaşte o transmitere genetică. În acest sens se impune utilizarea tuturor posibilităţilor de vizualizare a articulaţiilor coxo-femurale pe cât posibil din toate unghiurile, care să permită stabilirea formelor de displazie, adică modificări ale ligamentelor, precum şi modificări ale cavităţii acetabulare şi capului femural. Pentru a se obţine acest deziderat este posibilă poziţionarea corectă şi fără acest inventar de contenţie, dar în acest caz trebuie să se inducă sedarea animalului, dar mai ales anestezia generală care, pe lîngă faptul că animalul poate fi poziţionat uşor, asigură şi o relaxare a musculaturii scheletice de la nivelul bazinului şi coapsei ce facilitează asigurarea poziţiei corecte a membrelor posterioare.
În situaţiile în care această variantă nu a fost utilizată din diverse motive, animalele speriate prezentau o contractură musculară, tremurături şi agitaţii, situaţii în care atât poziţionarea corpului, cât şi tracţionarea membrelor posterioare se face cu dificultate, toate concurând la obţinerea unor imagini calitativ inferioare prin poziţionare, cât şi prin netitate.
Pozitionarea radiologica corecta este de cea mai mare importanta pentru a obtine imagini reprezentative ce pot fi interpretate asa cum trebuie si compartate cu normalul. De asemenea se reduce necesitatea unor expuneri repetate reducand prin urmare riscul de expunere la radiatii al pacientilor si al personalului.

Principiile generale ale unei radiografii

  • Incercati sa folositi mereu sedarea sau anestezia generala, deoarece acest lucru imbunatateste pozitionarea corecta necesara si reduce riscul de a repeat expunerea.
  • Faceti intotdeauna 2 radiografii la unghiuri perpendicular pentru a putea face in minte o
    imagine tridimensionala.
  • Faceti intotdeauna extremitatile stanga – dreapta pentru comparative si asigurati-va ca
    aceleasi imagini ale ambelor member sunt pe acelasi film si au aceeasi orientare !
  • Folositi marker L si R intotdeauna !

Soldurile :

Radiografie ventro-dorsala cainele sta in pozitia culcat dorsal. Cainele total drept. Coapsele legate impreuna cu banda adeziva pentru a stabili pozitia paralela a femurului. Partea de mijloc a picioarelor insa caudal si asigurata la capatul mesei. Puneti sacii de nisip peste partea de jos a picioarelor pt a le impinge putin. Centrati pe nivelul articulatiei soldului pipaind ca sa gasiti aspectul cranian al sinapsei pelviene sau pipaiti pt a cauta ligamentul mare lateral.

Radiografie laterala : cainele in pozitie culcata lateral, sac cu nisip sau padela de spuma intre partea de sus a picioarelor din spate pt a evita rotirea spinala/ pelviana. Centrati pe trocanterul mare . Membrele posterioare in pozitie naturala.Prin usoarea separare a membrelor din spate si etichetare cu R sau L este mai usor de interpretat radiografia care rezulta in urma
unor probleme unilaterale.

Trebuie să se acorde atenţie deosebită şi cozii care la animalele neanesteziate, de regulă este flexată şi trasă la nivel inghinal şi uneori poate să se suprapună peste una din articulaţii.

Aici trebuie să se asigure imobilizarea cozii, dar aceasta să nu fie executată de către persoana care are rolul de a poziţiona membrele, ci trebuie să se asigure prin fixarea pe coadă a unui săculeţ cu nisip, comprimând-o pe masa de contenţie.

Înaintea expunerii radiografice se face o ultimă verificare privind poziţia animalului, acordându-se o atenţie sporită membrelor posterioare cât şi poziţiei bazinului care nu trebuie să fie rotit. Această poziţie poate fi verificată prin stabilirea distanţei dintre aripile iliace şi masă sau planul radiologic. Acestea trebuie să fie echidistante faţă de masă. Pentru a nu apare modificări în poziţionarea membrelor posterioare se poate recurge şi la fixarea jaretelor pe masa de contenţie. Pentru a se asigura poziţiile mai sus amintite îndeosebi în ceea ce priveşte toracele care nu are o suprafaţă de fixare pe masa de aspect plat, se poate recurge la ajutorul săculeţilor cu nisip plasaţi lateral de torace sau utilizarea unor dispozitive fixe sau reglabile în formă de «V».

Tratament

Tratamentul depinde de “vârsta și gradul de disconfort, constatările fizice și radiologice , așteptările clientului și finanțele . Opțiunile conservatoare si chirurgicale sunt disponibile pentru puii și animalele mature , cu dureri de șold secundare displaziei de sold. Deși intervenția chirurgicală precoce poate imbunatati prognosticul pe termen lung pentru funcțiile clinice
facandu-le acceptabile , aproximativ 75 % dintre tineri pacienții tratați in mod conservative vor reveni la funcții clinice acceptabile la maturitate . Restul pacientilor au nevoie de mai multe tratamente medicale sau chirurgicale pe parcursul vietii.

Tratamentul chirurgical este indicat la pacienții mai în vârstă , atunci când tratamentul conservator nu este eficace sau la pacientii tineri, atunci când se doresc performante atletice sau proprietarul dorește să incetineasca progresia afectiunii de deformare articulara (DJD) și de a spori probabilitatea funcționarii membrelor pe termen lung.

Ameliorarea durerii și îmbunătățirea clinică asociată cu tratament conservator sunt derivate din proliferarea fibroasă a capsulei articulare , lucru care întărește capsula și împiedică o viitoare entorsa a capsulei. Semnele clinice care se dezvolta in timpul maturizarii animalului sunt atribuite uzurii cartilajului articular și osteoartritei progresive . Tratamentul conservator este împărțit în etape pe termen lung și scurt. Inițial, acești pacienți trebuie tratați pentru o entorsa acuta. Odihnă completă este obligatorie și trebuie să fie aplicate de la 10 la 14 zile.

Reabilitarea fizică adjuvanta este de ajutor în menținerea mișcarii oferind confort în această perioadă . Reabilitarea fizica intensa ar trebui să se concentreze pe consolidarea structurilor periarticulare , care pot reduce șchiopăturile și disconfortul.

Medicamentele antiinflamatorii sunt indicate pentru a calma durerea și fac fizioterapia mai tolerabila. Cu toate acestea , medicamentele anti-inflamatorii susceptibile de a face pacientul sa se simta mai confortabil , ar putea face odihna mai dificilă. Clientii trebuie sfătuiți să continue perioada de odihnă , chiar dacă pacientul pare sa fi revenit la funcționarea normală.

Dr. Andrada Alb

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *